Rezumat: Compasiune și acceptare a animalității umane în unele povestiri de Liam O’Flaherty. Numeroasele povestiri de Liam O’Flaherty care ai ca subiect animalele sunt îndeobște considerate reușita sa artistică cea mai importantă. Exegeții au evidențiat modul în care el a redus la umilință mândria antropocentrică, ba chiar a șters naratorul și punctul de vedere uman din acestea. Teza mea este, însă, că povestirile în cauză pot fi interpretate și ca meditația literară a lui O’Flaherty despre absența „bunelor discontinuități” dintre oameni și animale, și despre importanța de a construi întâlnirea om-animal pe acceptarea existenței unei comuniuni inter-specii. În povestirile sale, oamenii nu posedă în mod necesar ceva ce animalelor le lipsește, cum ar fi capacitatea de a simți compasiune. Oamenii nu reușesc adesea să simtă compasiune față de animale sau de alte ființe umane, întrucât ei neagă faptul că o comuniune rezultă între toate cele vii. Acești oameni sunt în stare să se bucure de suferința altuia și distrug astfel atât echilibrul lor cu consecințe potențial negative, precum și „echilibrul ecologic” actual, care trebuie reconstruit. Așadar, povestirile lui O’Flaherty pot fi văzute ca prefigurări mai timpurii ale unor lucrări contemporane despre etica om/animal și etica generală a grijii (Derrida, Nussbaum, Wolfe), discutate aici laolaltă cu anumite studii empirice pe același subiect (de Waal, Goetz, Keltner și Simon-Thomas).

Cuvinte-cheie: Liam O’Flaherty, povestiri cu animale, compasiune, suferință existențială, distincția om-animal